Pentru orice femeie, vestea că este însărcinată, că urmează să aducă pe lume o nouă ființă, este un moment de bucurie și speranță. Din acea clipă, părinții încep să-și facă o serie de planuri și vise legate de de copil și momentul nașterii: cum va fi copilul, cum vor întâmpina venirea lui pe lume, cum va fi familia extinsă și ce fel de părinți vor fi, iar aceste așteptări pozitive, anticipări pline de bucurie și speranțe le conferă încredere în exercitarea rolurilor parentale.

Nașterea prematură este un eveniment care de multe ori survine brusc. Un eveniment pentru care nici părinții, nici bebelușul nu sunt pregătiți. Părinții se pot simți surprinși, trădați, înșelați în așteptările lor, iar sentimente intense de teamă și dezamăgire iau locul locul viselor și speranțelor, care nu încetează însă să existe. Vor oscila o vreme între stări și emoții contradictorii- iubire, bucurie, speranța, dar și durere imensă, teamă, vinovăție, furie, regret, neputință- un zbucium sufletesc care creează confuzie și poate duce la epuizare. Prin natura lor, graviditatea și nașterea, pot scoate la iveală reacții emoționale contradictorii chiar și atunci când toate lucrurile se desfășoară normal, însă în cazul prematurității acestea sunt mult mai intense și impredictibile. Pot predomina, în primele zile și săptămâni de la naștere, emoțiile negative, mai ales în cazul mamelor ai căror copii sunt la terpie intensivă.

Părinții unui bebeluș născut prematur, care se află sub îngrijire medicală, vor rata experiențele parentale obișnuite și anticipate. Mamele, în loc să se simtă capabile să răspundă nevoilor bebelușului, să ofere protectie, siguranță și iubire în bratele lor, se vor simți triste, îngrijorate, speriate, vulnerabile, vinovate, anxioase.

Primul contact cu bebelușul

Multe dintre mămicile cu care am lucrat descriu cu multă tristețe prima întâlnire cu bebelușii aflați la terapie intensivă, mititei și extrem de fragili, conectați la o serie de aparate care le mențin funcțiile vitale, pe care nu-i pot tine în brațe așa cum și-au imaginat, nici măcar nu-i pot atinge. Dacă le vorbesc, e posibil ca inimioarele lor să bată într-un ritm nebunesc și să fie nevoie să părăsească de urgență sala. Asta în cazul în care ele nu au izbucnit deja în plans și au fost rugate să iasă pentru a nu tulbura și mai tare bebelușul.

Pentru multe dintre ele acesta este, de fapt, momentul cel mai dificil, în care tot ceea ce și-au imaginat despre copilul lor și relația cu el, trebuie ajustat realității. Tot acum află de la doctori că primele 24 h sunt critice, că există o serie de riscuri care pot genera probleme medicale pe termen lung, că situația bebelușului s-ar putea complica. Părinții se confruntă cu incertitudinea zilei de mâine, nu știu niciodată cum vor evolua lucrurile, medicii sunt rezervați, stare care se prelungește până ce bebelușul este în afara oricărui pericol.

În plus, intervine și despărțirea fizică pe care mamele sunt nevoite să o gestioneze, în multe spitale neputând să stea alături de bebelușii lor, la terapie intensivă. Această despărțire provoacă în mama foarte multă neputință și tristețe, ea nu-și găsește rostul, nu are cum să grăbească recuperarea sau să aline bebelușul. Sunt speriate și nu îndrăznesc să spere că totul va fi bine. Văd în jurul lor alți părinți care primesc vești proaste și există tot timpul teama că și ele ar putea primi o astfel de veste. Își pun o mie de întrebări, cele mai multe fără răspuns, rememoreză cuvintele spuse de doctori, se agață de cea mai mică speranță, iar uneori chiar se învinovățesc pentru nașterea prematură.

Pierderile mamei

Tot acest tumult emoțional este pe deplin justificat și normal, tinând cont de pierderile pe care mamele le pot experimenta în această situație și de starea bebelușului. Pierd încrederea în capacitatea corpului lor că pot duce o sarcină la termen; pierd o naștere normală anticipată și pregătirile mentale și concrete din ultimele săptămâni de graviditate; își pot pierde încrederea în lume, viață, dreptate, control, medicină; pierd primele momente de contact și dezmierdări cu bebelușul; pot pierde contactul emoțional cu partenerul sau familia, care trăiesc diferit aceste momente și care pot să nu o înțeleagă sau chiar să o învinovățească. De asemenea, ele nu se pot împiedica să nu se gândească că și bebelușului îi lipsesc, imediat după naștere, relația directă și firescă cu ea, îmbrățișarile, hrănirea la piept sau siguranța uterului în care ar fi trebuit să se dezvolte în ultimele săptămâni de sarcină.

Cu toate că aceste emoții contradictorii sunt confuzante, ele sunt reacții naturale, îndreptățite, ce survin în urma unei experiențe emoționale puternice, cu risc traumatic, cum este nașterea prematură. Ele pot fi amplificate de fluctuațiile hormonale postnatale, ceea ce contribuie și mai mult la instabilitatea emoțională resimțită de mamă. De asemenea, o istorie de viață încărcată negativ, o serie de alte pierderi suferite anterior nașterii, lipsa sprijinului partenerului de viață sau al familiei, pot fragiliza psihicul mamei și mai mult.

Cum facem față acestor emoții?

Pentru a reuși să depășească durererea și a se confrunta cu dificultățile copiilor lor, părinții au nevoie să rămînă deschiși față de toate aceste emoții dureroase, negative, să nu le nege sau să se lase copleșiți de ele. Recunoașterea, trăirea și exprimarea lor, încercarea de a face față complexității și intensității acestora, permite estomparea lor graduală. Este un proces care va dura o vreme, uneori chiar luni de zile, însă conștientizându-le și înfruntându-le, părinții fac loc treptat emoțiilor pozitive, iubirii și creează o legătură puternică cu bebelușul lor, din care ambii au de beneficiat. Această relație de atașament, devine sursă de vindecare pentru părinți, ceea ce le oferă speranță și abilități în depășirea problemele și creșterea bebelușului.

Accesul mamei la suport și consiliere psihologică, pe perioada spitalizării, dar și ulterior, este foarte important în recuperare și poate reduce apariția depresiei postnatale. Participarea la grupurile de suport organizate în spital oferă un spațiu securizant în care este ascultată, înțelesă și unde realizează că nu este singură. Își poate identifica, înțelege și accepta mai ușor toate aceste stări emoționale contradictorii și poate descoperi modalități funcționale de gestionare a lor. În acest fel, mama va putea integra în povestea de viață evenimentul nașterii premature și se va putea conecta emoțional la bebeluș, răspunzând adecvat nevoilor acestuia, încrezătoare că va reuși să depășească dificultățile ivite.

Așadar, nu există doar aspectele medicale cărora părinții de prematuri trebuie să le facă față, ci și aspectele emoționale cu care aceștia se confruntă atât în spital, cât și imediat după ce ajung acasă și, de multe ori, pe parcursul copilăriei mici. Părinții cu un copil prematur experimentează un stres emoțional și provocări dincolo de cele experimentate în mod normal de părinți, prematuritatea punând o presiune suplimentară asupra dezvoltării identității parentale și abilităților de relaționare. Iar perioada petrecută la terapie intensivă și repercursiunile ei după revenirea acasă sporesc necesitatea părinților de a fi înțeleși și sprijiniți și după perioada spitalizării. De aceea, și în această etapă este importantă oferirea suportului emoțional de către psihologi și alți părinți care au trecut prin situații similare. Conectarea le oferă sentimentul că ceea ce simt și reacțiile lor sunt firești. Chiar dacă fiecare părinte experimentează prematuritatea copilului într-un fel unic, multe dintre emoțiile și experiențele pe care le trăiesc sunt commune. Conectarea lor, prin intermediul poveștilor scrise sau în grupurile de suport-adică ceea ce a încercat și a reușit Asociația Unu și Unu să facă – poate să-i inspire, să-i consoleze și să le confere sentimentul apartenenței la o comunitate care îi poate ajuta în recuperarea lor și a copilului lor.

Delia Manciuc, psiholog ARNIS

Psihoterapeut în formare, Terapie sistemică de familie și cuplu

Photo by Ethan Hoover on Unsplash