1 Octombrie 2016 – luna a 5-a de sarcină! Ce bucurie; am așteptat timp de 33 de ani venirea unui copil în viața mea… a noastră, a familiei! Oare cum va arăta, va semăna cu mama sau cu tata?.. Vom vedea chiar mâine la ecografia 4D!

2 Octombrie 2016 – Doamne, ce frumos e! El, copilul nostru! E băiat! Nu s-a văzut până acum… Deci, ce nume să îi punem?…

Locuiesc de aproape 10 ani pe o mică insulă lângă Africa, aparținând de Spania. Fuerteventura – una din cele 7 insule Canare. Iubitul meu, H., e de aici. As vrea să îi pun băiatului numele Antonio, dar lui H. nu îi place… Îmi propune Ancor, nume canar, cu o fonologie asemănătoare. Ancor/Antonio… interesant, nu m-aș fi gândit…

12 Octombrie 2016 – 5 luni și jumătate de sarcină! Ziua Națională a Spaniei. Căldură multă, aici, pe malul înșelătorului ocean, dar înnorat. Mă cam doare burta; poate am răcit. O mângâi cu duioșie și mă gândesc la omulețul dinăuntru. Sper că și lui îi e cald și bine, acolo, în întunecimea Creației. Aș mânca pireu de cartofi cu pui la cuptor. Și supă cu tăiței.. Da! Gătesc! Mmmm dar oare de ce mă tot doare burta?!… Nu îmi place… deja mă doare de câteva ore bune; ar trebui să mergem la spital. E seară deja și, parcă mă doare tot mai tare… și tot mai des… Of, nu!!! Nu au cum să fie contracții… Imposibil, am doar 24 de săptămâni de sarcină! Totuși, parcă acum mă doare din ce în ce mai tare și nici măcar nu am mâncat; mai bine mergem! Avem de condus doar o oră pană la spital, dar durerile au devenit, dintr-o dată, insuportabile.

Am ajuns la urgențe! Ora 8 seara. Nu mai pot nici să mă mișc de durere! Ajungem înăuntru. Mă trimit repede la baie să fac o probă de urină. Vai, nuuuu! Sânge!!! Sper că nu are nimic copilul! Văd cum șușotesc între ei și mă pun într-un scaun cu rotile, direcția ginecolog! Eco: „Ești foarte dilatată, ai contracții”. Nu pot să cred… și acum?! Ce se va întâmpla cu copilul?

„Vom încerca să prelungim travaliul, poate mai câștigăm câteva ore pană să se nască”. Stai, stai puțin! Cum adică să se nască?!! Deci e serioasă treaba!! Nu am ajuns nici în al treilea trimestru de sarcină! Cum să se nască? Are urechi, are degete?… Nu mai înțeleg nimic… Am mai auzit de prematuri născuți la 7 luni, dar nu la 5 luni jumate…

Îmi spun că aici, în Fuerteventura, nu au incubatoare, deci, ar trebui să mă stabilizeze pentru a mă putea trimite în Gran Canaria, pe insula vecină, unde ar putea ieși copilul mai în siguranță și ar putea primi îngrijirile necesare. Mă tot injectează, dar contracțiile, în loc să se oprească, parcă se grăbesc din ce în ce mai tare. La fel și durerile. Nu mai e nimic de făcut… se vede capul! Împing puțin și… s-a născut! Fix în fața mea e un ceas pe perete: ora 00.01 – 13 octombrie 2016.

Eu pe pat, H. lângă mine. Auzim un plânset ușor, ca la televizor, când dai mai încet. E EL, copilul nostru! Mi-l pun pe burta secătuită: e complet, are TOT, gură, nas, ochi, urechi, 20 de degete, TOT! În miniatură: 680 de grame! Mă simt atât de fericită, încât nici nu realizez când apare doctorul neonatolog de gardă ca un vârtej și ne întreabă: „Îl vreți?” Amândoi îi răspundem că „DA, sigur că da, doar e viu!” Ne insistă cu întrebarea de câteva ori și ne spune că nu garantează nimic din ce va urma în legătură cu copilul… Noi nu îl înțelegem, dar, îl vrem, e copilul nostru și trăiește!

Neonatologul intră în acțiune: resuscitează nou-născutul. Îl intubează, sună după elicopter și pleacă cu el. Noi rămânem în sala de nașteri neputincioși. În câteva minute mă dumiresc și nu mă las convinsă de împrejurări – trebuie să stau cu el, cu copilul meu, ca orice mamă, după ce a născut! Alerg pe coridoare. Până la urmă găsesc sala unde l-au dus. Nu mă lasă să intru, are convulsii… Așteptăm, noi, mama și tatăl lui, ai celui mai mic sosit. Vine elicopterul și trebuie să îl ducă. Noi nu putem să mergem, nu avem loc. Eu sunt bucuroasă, acum o să-l salveze cu adevărat! Pediatrul încearcă să mă descurajeze: „Nu vă faceți speranțe, doar 1 dintr-un milion ajunge viu acolo”… dar eu cred în Dumnezeu! Ora 5 dimineața… elicopterul numai ce a decolat… Așteptare și iarăși așteptare. Decidem că vom pleca și noi după copil cu primul feribot, de dimineață. Mă trezesc ca dintr-un vis de pe cealaltă lume, oare câte nopți am dormit?

13 Octombrie 2016 – 7 dimineața: Ginecologul apare lângă patul meu: „Ne pare rău!” Mă sperii, de ce să le para rău, nu a ajuns copilul la destinație?! Ba da, numai ce a ajuns, este în viată, dar le pare rău că s-a născut atât de prematur. Nu înțeleg… ce mai contează, important e ca l-au salvat, iar de restul se va ocupa Dumnezeu!…

5 după-masă – ajungem la EL! Copilul nostru! Tom Degețel și Tei-Legănat. Îl vedem în incubator. Este PERFECT și așa, mic, cât mâna tatălui său. Doctorul de gardă ne cheamă la el în cabinet: „Copilul a ajuns viu, acum e stabilizat, dar trebuie să așteptăm 3 zile, să vedem dacă supraviețuiește. După 3 zile, mai are o perioadă critică de 2 săptămâni. Dacă trece de aceste încercări, are mari speranțe de viață. Totuși, a apărut o problemă neașteptată – în timpul zborului a făcut o hemoragie la cap, care nu se știe cum va evolua.”

Nu asimilez nimic din ce îmi spun ei… Copilul e bine și totul va fi bine! Așa simt și așa m-am rugat eu!

A trecut o lună de când e internat. Am găsit cazare ieftină lângă spital, la niște maici catolice. Am cameră cu baie, ca la hotel, singurul inconvenient e ca închid la 10 seara. Dacă ajung după ora 10 nu mai pot intra până dimineața. Ce mai contează, copilul să iasă bine din toată treaba asta!

O lună și 3 operații cu anestezie generală: 1 de duct și 2 la cap pentru hemoragie, care, din fericire, s-a oprit la limită și nu îi mai pune în pericol viața, ci numai evoluția, care poate fi pozitivă sau negativă, în urma traumatismelor suferite de acest corpuleț care a reușit să ajungă cu mare greutate la… aproape 1 kg! Încă nu avem nici o certitudine.

O lună, cu zile mai bune și zile mai rele pentru mine. Pentru Ancor au fost toate asemănătoare: 24 de ore/24 în incubator, scutecul minuscul schimbat și mâncare prin sondă tot la 3 ore. O lună de respirație artificială. Oare când se va sfârși calvarul acesta suprarealist? Oare cum de mi s-a întâmplat chiar mie așa ceva? Cică numai 2% din populația de pe glob se naște înainte de 27 de săptămâni gestaționale… Oare de ce?!

O lună în care zilele mele cele mai bune au fost acelea în care mă lăsau să stau cu mâinile în incubator. O lună singură, fără pereche, căci H. trebuie să lucreze în insula vecină și vine numai când îl sun că operează copilul de urgență.

Mi-am tăiat unghiile până la carne și am renunțat la toate bijuteriile, să nu i se strecoare vre-un microb.

Mă gândeam că nu luasem nici un medicament de când am rămas gravidă, iar acum, El, copilul meu, ieșit din mine, are pe lista zilnică o foaie plină de chimicale. O lună de antibiotice atotputernice și „atoateprotectoare”!

Stau cu mâinile la el, în incubator ore și ore.. de la prima oră de dimineață până la 10 seara, când mă duc la maici.

Îl țin de mână și de piciorușul minuscul, îi mângâi căpșorul învingător și pieptuțul lui de soldat. Sunt mândră de el, e un mare luptător! Îmi e ciudă pe mine, că nu pot face nimic ca să-l ajut. Trebuia să mă fac doctor, ca maică-mea, poate mi-ar fi prins bine acum! Sau măcar asistentă! Asistentele – ce ființe minunate, inconștiente de menirea lor de îngeri păzitori și psihologi clandestini!

Stau toată ziua cu mâinile în incubator și îmi vine să plâng când trebuie să mi le scot. Cum e posibil, sa îmi comande mie alții, cu copilul meu; ar trebui să fie invers! Să îmi ceară ei mie voie când trebuie să îi facă ceva, dar, pană una alta, cer eu voie…

21.45 seara: Trebuie să plec! Dacă nu dorm noaptea, nu rezist aici, alături de copil, cine știe câte luni… Îi șoptesc, cu durere, în incubator: „Când ieși de aici, mama te ia cu ea peste tot, nu mai stai tu singur nici o secundă!” și fug spre ieșire.

Mă uit la sala lungă și slab iluminată, plină cu incubatoare, înșirate unul după altul, zeci de incubatoare… Pare o fabrică de copii! Slavă tehnologiei din ziua de azi! Slavă evoluției medicinii, câte vieți pot fi salvate! Cu numai 30 de ani în urmă, Ancor nu ar fi fost altceva decât un avorton. Slavă Cerului și timpurilor în care trăim!

Dar eu, ca mamă, ce pot face eu?! Mi-au tot spus că singurul ajutor pe care aș putea eu să i-l dau, ar fi laptele matern! Dar cum să fac?! Merg de o lună la sala cu pompe și, în loc să stau cu mâinile în incubator, stau acolo, pierzând vremea și tot încerc și… nimic! Îmi ies 2 picături, în timp ce vecinele mele de pompe scot câte 3 biberoane! Ce mamă nevrednică sunt, nu am nici măcar lapte!

Îmi spun doctorii că totuși, îl mai pot ajuta, eu, cu ceva: metoda „CANGUR”, că au statistici cum că bebelușii cărora li se practică această metodă „piele pe piele” au o evoluție mult mai pozitivă și mai rapidă.

Mă uit cu jind la unii prematuri, mai mari decât al meu, cu mamele sau tații lor, care pot fi ținuți pe piele. Aflu mai multe despre metoda „cangur”, care e folosită cu succes, de mai mulți ani în SUA și Columbia și, de câțiva ani, aici, la noi, în Insulele Canare și în Spania. Ce sentiment minunat: să ții copilul pe pielea ta, minim 2 ore pe zi și maxim… cât se poate! Nu e în burtă, dar e pe tine. Dar, în cazul meu, a trecut deja o lună și nici măcar „cangur” nu pot să fiu – bebelușul meu e prea mic și cu prea multe complicații. Toate ne sunt împotrivă; și pentru asta mai trebuie să așteptăm. Plâng de neputința în care m-am scufundat fără de știre!

Oare când voi putea fi și eu „cangur” pentru Ancor al meu?

Asistenta mă vede și, nici nu îmi vine să cred când aduce paravanul pliant lângă incubatorul nostru: „Hai, scoate-ți bluza și sutienul!” Cum!?!? Să fie adevărat!?!? Mă lasă să-mi pun puiul pe piele? Și uite așa, scoate ghemotocul de aproape 1 kg din incubator, cu cabluri, fire și sonde atârnându-i și mi-l așază chiar pe piept! El se mișcă, se cocoloșește și își continuă somnul cadențat de aparate. Nu-mi vine să cred! Parcă am pe mine un pui de cuc! Doamne, ce sentiment minunat! Aș sta așa la nesfârșit, doar că, din prima zi, nu ne lasă. Ne despart după 2 ore, dar, parca totul s-a schimbat acum. Pentru prima oară de când l-am născut, simt ca îi sunt mamă!

În zilele următoare, repetăm! Ii spun lui H. să vină și el, că în sfârșit ne lasă să ne bucuram de copil și pe el de noi! Suntem atât de fericiți! Ancor stă „cangur”, când cu mama, când cu tata. Eu nici nu prea mai merg pe la maici! De când cu „cangurul” dorm aici, pe fotoliu, lângă incubator, cu Ancor pe mine. Și nici nu-mi dau seama cum a mai trecut o lună! Acuși e Crăciunul, dar, din păcate, Ancor a făcut niște complicații la ochi din cauza intubării cu oxigen: retinopatia prematurului. Trebuie operat din nou! Simt că cedez nervos! Operația e, de fapt, o injectare cu niște chimicale, care ar putea să îi salveze vederea…

Vorbesc cu o rudă de departe, la telefon, și mă întreabă dacă copilul are ochi ca ai mei, albaștri. Ce neînțelegătoare e lumea, mă gândesc… Ce mai contează ce ochi are, important e să vadă! Sper să nu ajungă orb!

Câteva zile nu îi pot face „cangurul”; simt că înnebunesc. Stau neputincioasă, din nou, ca la început, cu mâinile în incubator… Câtă neputință!

Trece și asta, dar apar din nou complicații la cap, ca urmare a hemoragiei inițiale… De data asta, doctorii ne întreabă dacă vrem să îl deconectăm de la aparate, căci, conform statisticilor, are 80% șanse să iasă din spital orb, surd, mut, paraplegic s.a.m.d. 

Merg pe stradă și plâng. Nu urlu, căci îmi dau seama că nu m-ar ajuta cu nimic. Urlu în mine însămi, îi urlu Lui Dumnezeu: cum să se termine așa, acum, după toate încercările!?! Mă liniștește claxonul unui autobuz, pe care nu îl văzusem când am început să traversez… Trebuie să mergem înainte cu credință și speranță. Pană la urmă, nimic nu e sigur în viața asta, oricând poate fi și rău și bine. O să fie bine, mă consolează o voce interioară de instinct matern.

Crăciun în spital, An Nou în spital, copilul crește.… „Cangur” în fiecare zi și aproape în fiecare noapte. Au trecut aproape 3 luni de când suntem aici. Ancor e mai măricel… 2kg, seamănă și el a bebeluș.

Dar eu ce merit am!? Ce am făcut eu în tot acest timp? Cu ce l-am ajutat eu? Nici măcar lapte n-am avut… Doctorii, cu care deja m-am împrietenit, sunt foarte mulțumiți și în același timp uimiți de evoluția copilului. Nici lor nu le vine să creadă! Îmi spun că metoda „cangur” a dat rezultate! Nu mă prea încred eu în metodele lor, mi se pare normal să stau cu copilul meu pe mine, pe pielea mea, dacă tot nu e în burtă, unde ar fi trebuit să crească armonios și ferit de toți factorii externi și perturbatori. Și totuși, ei insistă… metoda „cangur” și faptul că bebelușul s-a simțit ocrotit, l-a ajutat să iasă din impas.

Se întrezăresc speranțe de externare, dacă totul continuă să decurgă bine. Din păcate, apare o infecție bacteriană – septicemie – alta barieră de doborât. Și după septicemie intervine o nouă operație la cap! Deja sunt obișnuită, m-am întărit… nu mai plâng. Trăiesc între „cangur” și meniul zilei, la restaurantul de lângă spital, fără de care nu cred că aș rezista fizic la atâta presiune.

Februarie 2017 – Ancor are aproape 3 kg. Aproape 4 luni ca să ajungem aici! Cicatrici pe corp de la 9 operații și transfuzii repetate. Piratul meu dulce și scump! De vreo lună respiră fără aparat și bea lapte (praf) cu biberonul chiar din mâna mea! Azi l-au scos din incubator și acum stă într-un pătuț. Pare un mic gigant! Mai are niște fire de la operația de la cap, deci, nu cred că ieșim de aici mai repede de 2 săptămâni… și totuși, luni, mă anunță că miercuri putem să plecăm cu el acasă! Incredibil dar adevărat! Dragul meu, salvat de „cangurul” miraculos!

A urmat un an de călătorii între insule și consultații peste consultații, dar totul s-a sfârșit cu bine! De când a ieșit din spital, Ancor a mers la stimulare precoce și a făcut fizioterapie, pentru a elimina cât mai multe riscuri. Din fericire, nu a rămas cu sechele și pe 13 octombrie 2019 a împlinit 3 ani, fiind un copil complet normal și sănătos! Și întotdeauna îl iau cu mine peste tot, așa cum i-am promis, în noaptea aia, lângă incubator…

Autor: Cecilia Stan-Tomescu (Octombrie, 2019)