*Articol publicat la data de 17 octombrie 2019

“Nimic nu ar trebui  sa tulbure mecanismul fin de dezvoltare al unei relații dintre bebeluș și mamă “– Winnicott

Bebelușul născut prematur nu este pregătit să facă față mediului extern, din niciun punct de vedere. Sistemul lui neurologic imatur este incapabil să gestioneze multitudinea stimulilor. De aceea, în plus față de nevoile oricărui bebeluș, există o serie de nevoi legate de mediul în care se va dezvolta, care ar trebui să reproducă cât mai exact uterul matern. În acest scop, bebelușii sunt plasați în incubatoarele din secțiile de terapie intensivă, în cuiburi care imită limitele pereților uterini, oferindu-le astfel senzația de siguranță și confort.

Însă, pentru construirea psihismului, orice bebeluș are nevoie de afectivitate, ce provine din interacțiunea firească și permanentă cu părinții, cu mama în mod special, imediat după naștere.

Prematurii vin pe lume după o perioadă de gestație care le-a oferit destule prilejuri de a-și  cunoaște mama, pe care au  însoțit-o permanent – cunosc  preferințele ei culinare, muzicale, vocea mamei, batăile inimii ei și, într-o oarecare măsură, dispozițiile ei afective. Ruppert spune că în această perioadă, în care copilul nu este clar delimitat de mama lui, “există diverse forme de comunicare între cei doi, hormonale și senzoriale, ce așază baza structurii sale psihice”.

Ca orice bebeluș, imediat după naștere, prematurul are nevoie de părinții lui, de care este profund dependent, pentru satisfacerea necondiționată a tuturor nevoilor de bază, simbiotice.

• Nevoia de siguranță, de securitate – este scopul atașamentului, siguranță care e resimțită inițial în proximitatea fizică a figurii de atașament – de aici nevoia de a nu fi singur, de apropiere fizică. Aceasta îsi are rădăcinile în nevoia de protecție corporală ce asigura supraviețuirea, dar există cercetări care au arătat că proximitatea servește la reglarea funcționării interne a corpului copilului și la stabilitatea ulterioară a sistemului lui nervos. Astfel, calitatea relației de atașament – securizantă /nesecurizantă- influențează modul în care beblușii resimt experiențele la nivel corporal și reacționează la ele. Polan și Hofer (1999) au arătat că bebelușii mamelor sensibile la nevoile lor au un un prag mai mare al activării răspunsurilor fiziologice la stres.
• Nevoia de contact fizic – mangâierea, atingerea sunt foarte importante pentru bebeluș și amintesc mediul sigur intrauterin. Disconfortul fizic sau durerea vor fi suportate mai ușor dacă se află în contact cu mama lui. Chiar și mai târziu, atunci când simt că există un potențial pericol, copiii se lipesc de părinții lor pentru a se liniști.
• Nevoia de a fi ocrotit, liniștit, alinat – bebelușul nu-și poate gestiona singur stresul și tensiunile ce pot deveni copleșitoare, are nevoie de părinți pentru a-l ajuta să facă tranziția de la momentele de tensiune la calm.
• Nevoia de a fi îngrijit cu afecțiune și în permanent – părinții pot diminua stresul bebelușului comunicand afectiv și printr-un limbaj al îngrijirilor fizice, un limbaj care îi transmite bebelușului sentimentul plăcerii contactului uman și al siguranței, în apropierea părinților.
• Nevoia de familiaritate – care îi este oferită bebelușului de interacțiunea cu mama, prin recunoșterea vocii acesteia, a cântecelor pe care ea poate i le cânta. De asemenea, expunerea la vocea mamei este importantă și pentru viitoarea achiziționare a limbajului.
• Nevoia de a fi văzut, recunoscut, acceptat și iubit așa cum este – la venirea pe lume bebelușul este capabil să-și recunoască mama (auditiv), însă mama are nevoie de contact vizual pentru a-l recunoaște. Ulterior, plăcerea pe care mama o resimte atunci când interacționează cu prematurul ei și cand il îngrijește este extrem de importantă pentru a-i crea acestuia sentimentul că este acceptat și iubit .

Experiențele inițiale ale prematurului, dar și ale oricărui bebeluș, pornesc de la propriul corp și limitele lui, despre care bebelușul învață, treptat, în cadrul interacțiunii cu părinții. Aceste nevoi sunt o necesitate și pot fi împlinite sau pot rămîne deficitare. Satisfacerea lor în mod corespunzător, creează premisele unei relații de iubire de durată între două ființe, a unui atașament securizant. Construiesc, de asemenea, baza fundației personalității bebelușului, a dezvoltării lui emoționale și a capacității de a face față ulterior diverselor momente dificile din viață.

Foarte important – pentru ca mama să poată să aline bebelușul, rezonând emoțional la nevoile lui, este necesar ca în momentul interacțiunii cu el să nu fie tensionată, anxioasă. Aceasta îi oferă posibilitatea de a fi cu adevărat prezentă și de aborda cu calm orice situatie, transmitându-i  bebelusului, în acest fel, siguranță și încredere.

Dacă bucuria întîlnirii este umbrită de problemele mamei, de diverse temeri legate de situatia bebelușului – care sunt absolut firești în cazul nașterii premature – e de preferat ca mama să poată diminua presiunea acestor trăiri, alături de un psiholog – fie în cadrul unui grup de suport, fie într-o consiliere/ terapie individuală.

Câteva experimente

Experimentul lui Murray și Trevarthen (1985) arată că bebelușii devin îngrijorați și se retrag treptat din interacțiune atunci când mamele, deși prezente fizic, nu sunt disponibile și nu rezonează emoțional (bebelușilor de două luni le-au fost arătate înregistrări cu mamele lor, în care acestea zâmbeau sau prezentau diverse mimici, însă fără legătură cu interacțiunea prezentă cu copilul). Aceleași rezultat a fost observat și în experimentul lui Tronick & al. (1978), bebelușul fiind de data aceasta plasat în fața unei mame a cărei figură devenea impasibilă la solicitările lui. Este foarte importantă deci potrivirea emoțiilor comunicate între bebeluș și mama lui, atît ca formă, cât și ca intensitate, ceea ce va conduce la “dialoguri nonverbale”, acordate emoțional, între cei doi.

 “Neuronii oglindă” sunt cei ce explică modul în care stările emoționale ale mamei și atitudinile ei sunt înțelese de copil, fără să fie nevoie de cuvinte. Prezența lor oferă baza neurologică a capacității noastre de a rezona cu ceilați la nivel emotional, de a-i înțelege intuitiv, o dovadă a faptului că suntem preprogramați biologic pentru interrelaționare. Meltzoff și Moore (1983) au descoperit că nou născuții la termen prezintă această capacitate de interconectare, destul de repede după naștere, când  imită în mod deliberat expresiile faciale ale adultului.

În concluzie, toate aceste momente în care mama interacționează cu prematurul, sunt prilejuri de a învăța despre el ca persoană, de a-l accepta ca o ființă deosebită și de a descoperi complexitatea maternajului. Pentru bebeluș intimitatea împărtășită în timpul întâlnirilor cu mama conduce la asocierea acesteia cu sentimentele de protecție, satisfacție, plăcerea contactului, transformându-se în tot atâtea prilejuri de a învăța despre sine și lume.

Delia Manciuc, psiholog ARNIS

Psihoterapeut în formare, Terapie sistemică de familie și cuplu

Bibliografie selectivă

• Munteanu, A. (2009), Psihologia copilului și a adolescentului, ed. Eurobit
• Ruppert, F., (2015), Simbioză și autonomie, ed. Trei
• Winnicott, D.W. (2013, Copilul familia și lumea exterioară, ed . Trei
• Murray, L., Trevarthen, C. (1985), Emotional regulation on interaction between two month olds and their mothers
• Polan, H.J., &Hofer, M.A., (1999), Psychobiological origins of infant attachment and separation responses
• Tronick, E., Als, H., Adamson, L.,Wise ,S., Brazelton, T.B. (1978), The infant’s response to entrapment between contradictory messages in face to face interaction

Foto credit: Alex Pasarelu pentru Unsplash