*Articol publicat la data de 17 octombrie 2019

Riedesser și Fischer oferă în Tratatul de psihotraumatologie, următarea definiție traumei psihice – “o experiență vitală de discrepanță între factorii situaționali amenințători și capacitățile individuale de stăpânire, care este însoțită de sentimente de neajutorare și abandonare lipsită de apărare și care duce astfel la o zdruncinare de durată a înțelegerii de sine și de lume”.

Așadar, trauma psihologică este generată de evenimente deosebit de tulburătoare sau amenințătoare, ce spulberă sentimentul de securitate, făcându-vă să vă simțiți neputincioși, copleșiți, speriați, nesiguri raportat la viitor, fără speranță, aruncați într-o lume plină de pericole. Experiențele traumatice implică adesea și amenințare la adresa vieții sau siguranței fizice, însă orice situație care vă face să vă simțiți copleșiți și neajutorați, chiar dacă nu implică vătămări corporale, poate fi una traumatizantă. Ceea ce determină dacă evenimentul este unul traumatizant sau nu, nu sunt doar factorii situaționali obiectivi, ci experiența emoțională subiectivă.

Pentru că aceste evenimente sunt foarte diferite de ceea ce ne-am aștepta să ni se întâmple, nu există modalități de a reacționa, simți, gândi, bune sau rele, orice răspuns la evenimentul traumatic este un răspuns normal la un eveniment anormal. Deși, în urma expunerii la același eveniment traumatic, reacțiile și trăirile sunt unice, există o serie de reacții comune – emoționale și fizice – a căror cunoaștere poate facilita gestionarea lor și este utilă în procesul de recuperare.

Horowitz și apoi Fischer și Riedesser au descris un model al procesului desfășurării traumatizării psihice, cuprinzând momentul situației traumatice (interacțiune a condițiilor traumatice generate de mediul extern și perspectiva internă, atribuirea subiectivă de semnificații), al reacției traumatogene post-expozitorii (“înțeleasă analog unui proces de apărare al organismului, în care acesta caută să distrugă sau să asimileze un corp străin”) urmată fie de procesul traumatic (atunci când are loc o perpetuarea cronică a reacției traumatice, iar corpul străin este imposibil de asimilat”), fie de procesul de vindecare, întremare (atunci când persoana reușește să depășească evenimentul). Există mai multe faze ale experienței traumatice, ce pot servi drept cadru al înțelegerii cursului tipic prin care trece o persoană în urma unui astfel de eveniment:

Faza de șoc

Are loc imediat după evenimentul traumatic, caracteristic acestei faze fiind senzația de amorțeală, uluire, urmate adesea de negare, cu scopul de apărare a corpului și minții în fața emoțiilor copleșitoare. Celor ce trec prin aceste experiențe adesea nu le vine să creadă ce li se întâmplă, sunt împietriți, deconectați emoțional de la ce se întâmplă în jurul lor. Uneori, persoanele neagă chiar și faptul că le-a fost teamă sau s-au simțit amenințate, se pot comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar ceilalți pot să creadă că sunt puternice și nu se lasă afectate sau că pur și simplu nu le pasă, deși sunt doar mecanisme de autoapărare ale psihicului greu încercat. Sunt caracteristice și forme disociative de experiență – depersonalizare, derealizare- dedublare de sine ce vine ca o încercare de salvare a psihicului, precum și alterări ale trăirii timpului (accelerare sau încetinire) sau ale modului de percepție (vederea în tunel).

Poate dura de la o oră la o săptămână, însă starea de șoc și negare se estompează treptat, făcând loc altor emoții și gânduri.

Faza de invazie

În această fază este normal ca persoana afectată să se simtă:

• Înfricoșată, anxietată – că același lucru ar putea să se petreacă din nou sau că ar putea claca, pierzând controlul emoțiilor

• Furioasă – legat de ce s-a petrecut, a cui este responsabilitatea, ce a cauzat evenimentul, lipsa de sens a lucrurilor, întrebându-se adesea “De ce eu?”; poate fi furioasă și pe sine, blamându-se pentru ce s-a întâmplat

• Copleșită de tristețe și durere – pentru pierderea suferită, pentru lumea care și-a pierdut temporar sensul și a devenit înfricoșătoare;

• Vinovată – că nu a putut preveni, împiedica evenimentul, acționa diferit sau pentru că a supraviețuit

• Neajutorată, vulnerabilă – deorece ceva rău s-a întîmplat și nu a putut face nimic

• Rușinată, jenată – că are aceste sentimente și reacții, că nu le poate controla sau că are nevoie de sprijinul altor persoane

• Să se vadă pe sine ca incapabilă sau inadecvată – pentru că nu a reușit să împiedice sau pentru a că “a lăsat lucrurile acestea să se întâmple”

• Ușor iritabilă – ceea ce poate conduce la relații interpersonale tensionate, conflicte sporite și dezacorduri cu membrii familiei sau alte persoane

• Să-și pierdă interesului în activitățile obișnuite, să se retragă, izoleze

• Să rememoreze experiența – mintea revine din nou și din nou asupra evenimentului, în încercarea de a înțelege ce s-a întâmplat sau de a realiza dacă ar fi trebuit să reacționeze diferit

Toate aceste emoții și gânduri, ce pot fi foarte intense, afectează persoana și la nivel fizic ducând la o serie de simptome fizice ale stresului traumatic, pe care e important să le recunoașteți pentru a nu vă speria:

• Probleme cu somnul, mergând de la insomnie până la vise sau coșmaruri despre evenimentul traumatic

• Tensiune musculară, amețeală, tremurături, dureri de cap, transpirație, stare de oboseală

• Neliniște și agitație, nod în gât

• Sensibilitate sporită la factorii de mediu

• Schimbări ale apetitului și libidoului

• Dificultăți în a raționa, de concentrare, memorare, în a-și aminti anumite lucruri ( în special aspecte ale evenimentului traumatic)

Nu toți cei ce trec printr-un eveniment traumatic vor experimenta toate aceste reacții sau le vor trăi cu aceeași intensitate.

Dacă persoana afectată nu are un mediu care să încurajeze prelucrarea, nu beneficiază de suport din partea celor apropiați, prezintă o serie de vulnerabilități – dobândite sau înnăscute – care se declanșează în prezența evenimentului traumatic (grad mare de nevrotism, istoric de viață încărcat negativ în familia de aparteneță, tendințe depresive, istoric de pierderi anterioare, relație de cuplu problematică, lipsa unei rețele de suport) sau nu dispune de factori de protecție, de resurse personale ce pot ajuta la recuperare (stabilitate psihică, maturitate emoțională, capacitate de comunicare și relaționare, toleranță la frustrare) se va simți copleșită și va recurge din nou la mecanisme de negare și evitare, putând dezvolta ulterior chiar patologie, nereușind să treacă către următoarele 2 faze.

Faza de acțiune sau perlaborare

Este o etapă de prelucrare personalizată a informației traumatice ce invadează, în care cei afectați se confruntă și acceptă treptat, în ritmul și stilul propriu, ceea ce li s-a întâmplat, sentimentele de pierdere, durerea. Fitscher și Riedesser spun că are loc un proces de modificare a schemelor cognitiv-emoționale ale înțelegerii de sine și de lume de până atunci, până ce “experiența trumatică este integrată în fondul de cunoaștere schematic durabil al personalității și ciclul de elaborare ajunge la următoarea fază”.

În timp ce are loc procesarea evenimentului traumatic tulburător, simptomele psihice descrise anterior, ce durează de la cîteva zile până la câteva luni, se diminuează treptat, dar pot exista momente în care persoana va fi tulburată de amintirile dureroase sau de emoții – mai ales în prezența unor stimuli similari – însă acestea nu o mai copleșesc ca la început.

Faza de întremare sau încheiere

În această etapă persoana poate să-și reamintească situația traumatică, dar fără să se simtă copleșită sau fără să se gândească compulsiv la ea. Există acces voluntar la informații, știe ce s-a petrecut atunci, poate decela între evenimentului traumatic și prezent, având emoții adecvate.

American Psychological Association, APA, atrage atenția că în urma unui eveniment traumatic majoritatea persoanelor vor experimenta reacții timp de mai multe luni, însă reziliența și recuperarea sunt norma și nu distresul prelungit. APA oferă și cîteva sfaturi pentru recâștigarea bunăstării emoționale:

• Acordați-vă timp să vă reveniți – poate dura săptămâni, chiar luni, să acceptați ce vi s-a întâmplat și să învățați să trăiți cu asta; permiteți-vă să plângeți pierderile suferite și fiți răbdători cu schimbările ce survin în starea dumneavostră emoțională

• Vorbiți despre experiența prin care ați trecut – permiteți-vă, puțin câte puțin, să vă gândiți la evenimentul traumatic și nu vă faceți griji dacă plângeți când povestiți, este natural și, de obicei, util

• Cereți sprijin persoanelor care țin la voi, celor care vă pot asculta fără să vă judece și care empatizează cu situația voastră

• Exprimați experiența prin care ați trecut, în orice mod care vă e de folos – scrieți într-un jurnal, vorbiți cu familia, cu prietenii, implicați-vă într-o activitate creativă: desen, pictură, modelaj etc

• Gășiți un grup de suport condus de un profesionist în domeniu – discuțiile de grup vă ajută să realizați că nu sunteți singur, reacțiile și emoțiile fiindu-vă împărtășite și de ceilalți

• Stabiliți-vă /Restabiliți-vă rutinele și angajați-vă în comportamente sănătoase – încercați să vă odihniți suficient, să mențineți o dietă echilibrată și să aveți mese regulate și poate chiar un program de exerciții fizice. Orice alte rutine positive – cum ar fi plimbările prin parc, un hobby, citirea unor cărți – vă poate ajuta, de asemenea. Evitați alcoolul, munca în exces, drogurile, deoarece acestea sunt modalități de distragere a atenției și de amorțire a durerii, împiedicând un coping activ.

Fischer G., Riedesser P., (2001), Tratat de psihotraumatologie, București, editura Trei

http://www.apa.org/helpcenter/index.aspx

Autor: Delia Manciuc, Psiholog clinician