Trauma psihologică este generată de evenimente deosebit de tulburătoare – așa cum este și nașterea prematură pentru o parte dintre părinți și bebeluși – ce spulberă sentimentul de securitate, făcându-i să se simtă neputincioși, copleșiți, speriați, fără speranță, neavând certitudinea zilei de mâine. Ceea ce determină dacă evenimentul este unul traumatizant sau nu, nu sunt doar factorii situaționali obiectivi, ci experiența emoțională subiectivă, ce face pesoana să se simtă copleșită, în pericol (ea și/ sau bebelușul, așa cum este în cazul prematurității), complet neajutorată.

Riedesser și Fischer oferă, în Tratatul de psihotraumatologie, următarea definiție traumei psihice – “o experiență vitală de discrepanță între factorii situaționali amenințători și capacitățile individuale de stăpînire, care este însoțită de sentimente de neajutorare și abandonare lipistă de apărare și care duce astfel la o zdruncinare de durată a înțelegerii de sine și de lume”.

În cazul nașterii premature, dacă se va transforma sau nu într-un eveniment traumatic ține și de balanța dinamică dintre:

• alți factori de risc, care pot diminua și mai mult posibilitățile individuale de stăpânire a situației, ce vin atât din istoria de viață a mamei, cât și din istoria apropiată de momentul nașterii: lispa sprijinului familial, absența soțului, acuze din partea familiei, posibilități materiale reduse, vârsta mică sau prea înaintată a mamei, istoriculei medical, starea fizică din ziua nașterii, absența unei relații de încredere cu medicul care a monitorizat sarcina sau inexistența unuia, eventualele complicații ce pot apărea, posibilitățile medicale și tehnice de asistență ale prematurului, deteriorarea stării bebelușului, gradul de dezvoltare al copilului în momentul nașterii.

Cu cât nașterea survine mai devreme, bebelușul are mai puține săptămâni gestaționale, stă mai mult la terapie intensivă sau are mai multe probleme, cu atât experiența traumatică se adâncește, intervenind aici și separarea de copil și imposibilitatea de a-i fi alături, ce sporesc starea de neputință și teama resimțită de mamă.

• vulnerabilitățile persoanei – dobândite sau înnăscute- care pot fi privite ca un teren fragilizant: anxietate pronunțată, tendințe depresive, un istoric al pierderilor de sarcină, un alt copil/ copii care o așteaptă acasă, un istoric de viață încărcat negative în familia de apartenență

• absența factorilor protectori – resursele de care dispune persoana pentru recuperare, cum ar fi lipsa unei structruri de personalitate care să o ajute (imaturitate, insatabilitate emoțională, toleranță scăzută la frustrare,incapacitate de a comunica și relaționa), absența unei rețele de suport în comunitate, a prietenilor și a unei familii suportive, lipsa unui job.

Horowitz și apoi Fischer și Riedesser au descris un model procesul al desfășurării traumatizării psihice, cuprinzând: momentul situației traumatice (interacțiune a condițiilor traumatice generate de mediul extern și perspectiva internă, atribuirea subiectivă de semnificații), al reacției traumatogene post-expozitorii (“înțeleasă analog unui proces de apărare al organismului, în care acesta caută să distrugă sau să asimileze un corp străin”) urmată fie de procesul traumatic (atunci când are loc o perpetuare cronică a reacției traumatice, iar “corpul străin este imposibil de asimilat”), fie de procesul de vindecare, întremare(atunci când persoana reușeste să depășească evenimentul). Există mai multe faze ale experienței traumatice, ce pot servidrept cadru al înțelegerii cursului tipic prin care trece o persoană în urma unui astfel de eveniment:

1. Faza de șoc

Are loc imediat după evenimentul traumatic, caracteristic acestei faze fiind senzația de amorțeală, uluire, urmate adesea de negare, cu scopul de apărare a corpului și minții în fața emoțiilor copleșitoare. Celor ce trec prin aceste experiențe adesea nu le vine să creadă ce li se întâmplă, sunt împietriți,deconectați emoțional de la ce se întâmplă în jurul lor. Uneori, persoanele negă chiar și faptul că le-a fost teamă sau s-au simțit amenințate, se pot comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar ceilalți pot să creadă că sunt puternice și nu se lasă afectate sau că pur și simplu nu le pasă, deși sunt doar mecanisme de autoapărare ale psihicului greu încercat. Sunt caracteristice și forme disociative de experiență – depersonalizare, derealizare – dedublare de sine ce vine ca o încercare de salvare a psihicului, precum și alterări ale trăirii timpului (accelerare sau încetinire) sau ale modului de percepție (vederea în tunel).

Poate dura de la o oră la o săptămână, însă starea de șoc și negare se estompează treptat, fâcând loc altor emoții și gânduri.

2. Faza de invazie

În această fază este normal ca persoana afectată să se simtă:

• Înfricoșată, anxietată – că același lucru ar putea să se petreacă din nou sau că ar putea claca, pierzând controlul emoțiilor

• Furioasă – legat de ce s-a petrecut, a cui este responsabilitatea, ce a cauzat evenimentul, lispa de sens a lucrurilor, întrebându-se adesea “De ce eu?”; poate fi furioasă și pe sine, blamându-se pentru ce s-a întâmplat

• Copleșită de tristețe și durere – pentru pierderea suferită, pentru lumea care și-a pierdut temporar sensul și a devenit înfricoșătoare; de multe ori va simți nevoia să plângă, plânsul fiind o modalitate de liniștire a minții și corpului, asociată cu sistemul nervos parasimpatic

• Vinovată – că nu a putut preveni, împiedica evenimentul, acționa diferit sau pentru că a supraviețuit

• Neajutorată, vulnerabilă – deorece ceva rău s-a întîmplat și nu a putut face nimic

• Rușinată, jenată – că are aceste sentimente și reacții, că nu le poate controla sau că are nevoie de sprijinul altor persoane

• Să se vedă pe sine ca incapabilă sau inadecvată – pentru că nu a reușit să împiedice sau pentru a că“a lăsat lucrurile acestea să se întâmple”

• Ușor iritabilă – ceea ce poate conduce la relații interpersonale tensionate, conflicte sporite și dezacorduri cu membrii familiei sau alte personae

• Să-și pierdă interesului în activitățile obișnuite, să se retragă, izoleze

• Să rememoreze experiența – mintea revine din nou și din nou asupra evenimentului, în încercarea de a înțelege ce s-a întâmplat sau de a realiza dacă ar fi trebuit să reacționeze diferit

Toate aceste emoții și gânduri,ce pot fi foarte intense, afectează persoana și la nivel fizic ducând la o serie de simptome fizice ale stresului traumatic, pe care e important să le recunoașteți pentru a nu vă speria:

• Probleme cu somnul, mergând de la insomnie până la vise sau coșmaruri despre evenimentul traumatic

• Tensiune musculară, amețeală, tremurături, dureri de cap, transpirație, stare de oboseală

• Neliniște și agitație, nod în gât

• Sensibilitate sporită la factorii de mediu

• Schimbări ale apetitului și libidoului

• Dificultăți în a raționa, de concentrare, memorare, în a-și aminti anumite lucruri ( în special aspecte ale evenimentului traumatic)

Nu toți cei ce trec printr-un eveniment traumatic vor experimenta toate aceste reacții sau le vor trăi cu aceeași intensitate.

Dacă persona afectată nu are un mediu care să încurajeze prelucrarea, nu beneficiază de suport din partea celor apropiați, prezintă o serie de vulnerabilitățisau nu dispune de factori de protecție (prezenatte anterior) se va simți copleșită și va recurge din nou la mecanisme de negare și evitare,putând dezvolta ulterior chiar patologie, nereușind să treacă către următoarele 2 faze. De asemenea, poate recuge la alcool, mâncare în exces, droguri, etc. provocându-și senzații fizice mai puternice, cu scopul de a pune în umbră durerea emoțională.

3. Faza de acțiune sau perlaborare

Este o etapă de prelucrare personalizată a informației traumatice ce invadează, în care cei afectați se confruntă și acceptă treptat, în ritmul și stilul propriu, ceea ce li s-a întâmplat, sentimentele de pierdere, durerea. Fitscher și Riedesser spun că are loc un proces de modificare a schemelor cognitiv-emoționale ale înțelegerii de sine și de lume de până atunci, până ce “experiența trumatică este integrată în fondul de cunoaștere schematic durabil al personalității și ciclul de elaborare ajunge la următoarea fază”.

În timp ce are loc procesarea evenimentului traumatic tulburător, simptomele psihice descrise anterior, ce durează de la câteva zile până la câteva luni, se diminuează treptat, dar pot exista momente în care persoana va fi tulburată de amintirile dureroase sau de emoții- mai ales în prezența unor stimuli similari- însă acestea nu o mai copleșesc ca la început.

4. Faza de întremare sau încheiere

În această etapă persoana poate să-și reamintească situația traumatică, dar fără să se simtă copleșită sau fără să se gândească compulsiv la ea. Există acces voluntar la informații, știe ce s-a petrecut atunci, poate decela între evenimentului traumatic și prezent, având emoții adecvate.

Pentru că nașterea prematură este un eveniment care survine de multe ori brusc, pentru care părinții nu sunt pregătiți, care diferă fundamental de ceea ce au sperat să se întâmple, părinții pot avea toate aceste reacții emoționale și fizice, pe care le putem considera răspunsuri normale la un eveniment anormal- indiferent de cât de inadecvate pot părea privitorului din exterior. Acest lucru rămâne valabil și pentru mamele care știu că vor naște premature – fie au gemeni, tripleți, fie există o problem legată de sănătatea ei sau de dezvoltarea fătului – deci acolo unde există o minimă pregătire sufletească și mentală, nicio mamă nefiind cu adevărat pregătită pentru ce va urma și neintuind la ce să se aștepte.

American Psychological Association, APA, atrage atenția că în urma unui eveniment traumatic majoritatea persoanelor vor experimenta reacții mai multe luni, recuperarea necesitând timp.Ținând cont că pe perioada spitalizării bebelușului în unitățile specializate de asistență medicală NICU, cele mai multe mame se găsesc în primele 2 faze ale experienței traumatice, de șoc si de invazie, este nevoie de o atitudine caldă, empatică, de ascultare non-judicativă, ca și de îndrumarea mămicilor către un grup de support sau către consiliere psihologică. Acestea sunt câteva dintre acțiunile pe care dumneavoastră, ca medici și asistente ce luptați cu toate forțele pentru viața bebelușilor prematuri, le puteți face pentru recuperarea mămicilor lor.

Fischer G., Riedesser P., (2001), Tratat de psihotraumatologie, București, editura Trei

Delia Manciuc, Psiholog