ARNIS: Mulțumim pentru munca pe care o depuneți în vindecarea și înțelegerea naturii umane, pornind chiar de la miezul problemei, traumele timpurii. Vă rugăm să ne împărtășiți motivul pentru care ați început studiul traumelor timpurii și care a fost pentru dvs. momentul în care ați descoperit legătura dintre viață intrauterină și comportamentele ulterioare din viață individului.

Psih. dr. Diana Vasile: Cel mai important moment a fost acela al insight-ului referitor la conexiunile dintre experiența mea intrauterină și dezvoltarea mea ca persoană. Sigur, citisem în cărți și le recunoscusem în cei pe care îi însoțeam psihoterapeutic, dar cu adevărat revelator pentru înțelegerea conexiunii și a mecanismelor a fost lucrul psihoterapeutic, de explorare cu mine însămi. Și fiecare descoperire, fiecare înțelegere mă făcea să merg mai departe, să caut mai mult, pentru că simțeam efectele benefice în viața mea. În primul rând am obținut claritate, a crescut mult capacitatea empatică față de propria persoană și față de alții și am beneficiat de un plus de energie, de capacități și stare de bine. Am luat decizii mai potrivite pentru mine, am rănit mai puțin oameni dragi, m-am rănit mai puțin pe mine. Ca orice psiholog, am început studiul acestei arii științifice și ca să primesc răspunsuri pentru mine despre mine; continui să primesc și azi. Fiecare răspuns m-a motivat să merg mai departe, fiind fascinată nu doar de conexiuni, cât și de rolul transformator și vindecător al clarificării acestor experiențe timpurii.

ARNIS: Ce sunt traumele? De ce să acordăm atenție efectelor traumelor timpurii?

Psih. dr. Diana Vasile: Traumele sunt experiențe interne de ruptură (termenul tehnic este ”splitare”) produse de experiențe dificile care generează trăiri copleșitoare pentru psihicul nostru. Datorită acestora, psihicul este forțat să funcționeze într-o anumită măsură pe baza unor mecanisme de avarie, numite de ”supraviețuire”, ca să poată continua să existe și să se dezvolte. Astfel, resursele și capacitățile de la momentul experienței dificile, adverse, sunt ”reorientate”, iar asta se face cu consum de energie și chiar cu blocarea unora dintre resurse și capacități. De aceea, dezvoltarea noastră va fi deficitară pe anumite paliere de funcționare. Psihicul se va modela astfel încât să facă față trăirii copleșitoare care se ”încapsulează” în el (din punct de vedere neurologic este o activare intensă a creierului reptilian, a cărui responsabilitate este supraviețuirea noastră, fără contribuția creierului mare, unde se află capacitățile raționale, verbale). Astfel, este obligat să se apere continuu de el însuși, ceea ce presupune ca procesele psihice să nu se desfășoare sau să nu evolueze la capacitatea pentru care sunt predispuse prin construcția noastră. Deci, putem înțelege acum mai ușor cât de importante sunt efectele traumatizării timpurii, atunci când aceste procese – fizice și psihice, deopotrivă – sunt în plină evoluție. De aceea, aceste experiențe adverse timpurii care generează rupturi (traume) își pun amprenta asupra întregii noastre vieți, deoarece mecanismele noastre de funcționare bazală riscă să fie alterate, cu posibilități limitate de recuperare ulterioară.

ARNIS: Ce se întâmplă în burtica mamei din punct de vedere traumatologic? Acolo fătul este în siguranță? De ce există riscuri de traumatizare dacă el este ocrotit de burtica mamei?

Psih. dr. Diana Vasile: Teoretic, copilul ar trebui să fie în siguranță în uterul mamei sale. Dar oare mama este în siguranță, burtica ei este în siguranță? Există situații în care mama și corpul ei nu sunt în siguranță și atunci apar mecanismele de care vorbeam mai sus. Atât la mamă, cât și la copil. Ce experiențe ar putea să genereze lipsa de siguranță a mamei și copilului ei din uter? Agresiunile la care mama este supusă (emoționale, fizice, sexuale), abuzul de substanțe (de toate tipurile, nu doar de droguri și alcool, chiar unele plante pot fi dăunătoare, plante ce anterior nu îi făceau rău mamei), lipsa unor substanțe sau neglijarea nevoilor corporale, nefericirea accentuată sau stresul puternic datorat unor dificultăți de viață, efortul fizic crescut, accidente de orice fel, operații medicale, și, foarte semnificative, respingerea copilului, riscul și/sau tentativele de avort.

ARNIS: Stresul mamei poate să fie o cauză pentru nașterea prematură?

Psih. dr. Diana Vasile: De multe ori stresul mamei este o cauză a nașterii premature, căci generează creșterea cantității de hormoni de stres, care obligă organismul copilului la provocarea ieșirii din acest mediu, pentru a avea șanse de supraviețuire mai mari. Este un fel de alegere a riscului mai mic. Există însă și mecanismul invers: stresul mamei să provoace blocajul copilului și/sau al ei și să nu se producă nașterea în timp util și să genereze alte tipuri de riscuri și complicații.

ARNIS: Care sunt sfaturile dvs. pentru femeile însărcinate, pt. ca acestea să își gestioneze mai bine emoțiile?

Psih. dr. Diana Vasile: Primul meu sfat este să se cunoască cât mai bine pe sine, ca să poată alege ce este mai bun pentru ele și pentru a se gestiona cât mai bine. Al doilea sfat, este să se pregătească pentru conceperea copilului și pentru intrarea sa în viața lor, atât fizic, cât și psihic, eliminând pe cât posibil îndoielile, surprizele, accidentele care ar sta la baza apariției copilului. Copiii sunt dependenți de dorința mamei lor pentru ei, de grija mamei pentru sine și pentru copil, de tipul de relație pe care mama îl poate construi cu el/ea. Copilul este ca un diapazon al mamei, va ”emite” aceleași trăiri ca ale mamei, mai ales în perioada intrauterină și primii cinci-șase ani după naștere.

ARNIS: Povestiți-ne despre experiențele medicale dureroase și ce efecte au ele asupra copilului mic sau foarte mic. Bebelușii resimt durere?

Psih. dr. Diana Vasile: Da, bebelușii resimt durerea, atât fizică, cât și emoțională. Au receptori pentru durere și, spre deosebire de adult, sunt lipsiți încă de dezvoltarea capacităților raționale, simbolice care ajută în procesarea durerii. De aceea, este foarte important să protejăm bebelușii de dureri intense. Altfel, ei vor fi copleșiți în încercarea lor de a face față durerii și, în consecință, vor funcționa pe avarie, ceea ce le va perturba mecanismele de auto-reglare, atât cele de funcționare fizică, cât și cele psihice. De aici până la apariția și dezvoltarea unor tulburări, disfuncții, simptome, boli, nu sunt decât câțiva pași.

ARNIS: Cât de important este mediul în care trăim, cum ne influențează? (în cazul bebelușilor care stau în incubator). Care sunt riscurile în cazul nou-născuților prematur?

Psih. dr. Diana Vasile: Cercetări recente arată o influență foarte mare a mediului asupra funcționării noastre fizice și psihice. Mediul poate să ne provoace un rău sau să ne facă bine, prin calitatea substanțelor la care suntem expuși, a relațiilor în care funcționăm, a persoanelor care sunt în jurul nostru, a experiențelor generatoare de bine, fericire, împlinire sau, dimpotrivă, de suferință, durere, stres, nefericire. Ce ne produce stare de bine, de împlinire, de fericire? Împlinirea nevoilor noastre de bază, iar din punct de vedere psihologic, împlinirea nevoilor noastre relaționale. Adică avem nevoie de relații bune cu cei din jurul nostru. Pentru bebelușii născuți prematur, riscurile cele mai semnificative din punct de vedere psihologic, sunt cele generate de separarea copilului de mamă și astfel, apare un stres suplimentar pentru mecanismele sale de autoreglare. Acestea din urmă sunt profund dependente de prezența mamei, prin toate caracteristicile ei: ritm cardiac, amprentele de mișcare, ritmul vocii, mirosul ei, atingerea ei. Nevoia de contact fizic cu mama (piele pe piele) este fundamental pentru dezvoltarea noastră. Lipsa acesteia pentru o bună bucată de vreme generează trăiri profunde în copil, trăiri de frustrare, neputință, singurătate, teamă. Deci, o tensiune psihică intensă care copleșește copilul, ceea ce obligă mecanismele de supraviețuire să intre in funcțiune. De aceea, copilul va depinde mult de propriile resurse și capacități pentru a ”se descurca” cu asta și să se dezvolte în continuare suficient de mult până la reunirea cu mama sa.

ARNIS: Ce credeți, din perspectiva dvs. de psiholog, că putem face ceva pentru a crește calitatea vieții famiilor greu încercate de naştrea prematură?

Psih. dr. Diana Vasile: Sigur! Primul lucru este să învățăm cu toții să avem încredere în viață, în resursele bebelușilor, căci fac tot ce este mai bun pentru ei, chiar și când se nasc prematur. Pe de altă parte, să le fim alături și să empatizăm cu durerea separării de bebeluș, căci și mama și tatăl suferă la fel de mult ca și bebelușul. Doar că au mecanisme diferite de a face față durerii, mai complexe în cazul adulților. Apoi, să fim conștienți că drumul împreună, dacă pornește dificil, e nevoie de resurse suplimentare care pot fi folosite ulterior, când se depășesc momentele critice. Mereu spun, nu traumatizarea provoacă cele mai multe efecte negative, ci nerecunoașterea ei care duce la acțiuni nepotrivite față de nevoile noastre emoționale. Adică, după ce copilul supraviețuiește și începe să crească, este nevoie să adresăm și să tratăm și durerile emoționale ale bebelușului și ale mamei sale. Astfel, mecanismele de autoreglare se pot reporni.

ARNIS: Cum ne dăm seama că avem nevoie de ajutor specializat, fie că suntem părinte de copil născut prematur, fie că suntem noi înșine născuți prematur?

Psih. dr. Diana Vasile: Când constatăm că au apărut manfestări sau simptome pe care nu le mai putem gestiona: emoții intense, greu de gestionat sau absența unor emoții, rigidizare corporală sau mentală, gânduri negative obsesive, irascibilitate, agresivitate, tendința de a fi hipervigilenți față de riscuri (de exemplu frica excesivă de moartea cuiva sau de spații înguste etc.), tulburări alimentare, tulburări de somn, tulburări sau boli repetitive (uneori chiar la stimuli nesemnificativi), accidente repetate ș.a.

ARNIS: De ce este important să le împărtășim copiilor noștri adevărul despre nașterea lor, mai ales în cazul unei nașteri traumatice (prematuritate, pierderea fratelui/surorii geamăn[ă], abandon)?

Psih. dr. Diana Vasile: Pentru că în felul acesta devin clari și liniștiți față de ceea ce simt. Dau sensul potrivit trăirilor lor. Pentru că ei au senzații și trăiri în corp (datorită memoriei celulare, corporale) pe care nu și le înțeleg sau le pun pe seama altor cauze, acestea din urmă fiind de cele mai multe ori din categoria ”este ceva în neregulă cu mine”, ”sunt prea ….” și aici completăm cu o caracteristică cu conotație negativă. Aflarea adevărului pe cale verbală, rațională de la părinte permite prelucrarea durerii emoționale și a fricii experimentate în acele momente prin două mecanisme importante: unul este cel rațional care oferă sensul potrivit experienței, alinierea ei cu experiența trăită, ceea ce permite proceselor și mecanismelor psihice să funcționeze bine (de exemplu, emoțiile să fie adaptate, gândurile să fie adecvate, comportamentele să fie în acord cu emoțiile și gândurile, în același timp, atenția să se poată menține și să susțină activitatea etc.), iar cel de-al doilea este mecanismul relațional: nu mai suntem singuri în acea experiență, părintele nostru este cu noi. Asta ajută la consolidarea relației, la procesarea sentimentului de singurătate și vulnerabilitate în fața experienței dureroase. Copilul se simte înțeles, susținut și acceptat ceea ce ”topește” suferința și permite funcționarea firească, fizică și psihică.

ARNIS: Vorbiți-ne despre Frică, Neputință, Vulnerabilitate – emoții pe care cu totii le experimentăm… Ce legătură au acestea cu Trauma timpurie?

Psih. dr. Diana Vasile: Acestea sunt principalele trăiri traumatice, deci prezente și în experiențele traumatice timpurii. Ele copleșesc psihicul pentru că sunt foarte profunde, sunt resimțite cu tot corpul și fac posibilă apariția mecanismelor de „înghețare” sau „înțepenire”, mecanisme specifice experiențelor foarte dificile. Aceste trăiri, după ce depășim experiența de risc și suntem în afara pericolului, încep să „țâșnească” din copil (sau din noi) prin plâns, blocaje de tot felul, sensibilități, frici de diferite feluri. Dacă nu înțelegem că ele sunt generate de experiența prin care a(am) trecut, atunci o să le interpretăm eronat și o să apelăm la ajutoare nepotrivite, cu scopul de a „nu mai simți” de aceste emoții. De multe ori asta înseamnă să ne amorțim (convinși fiind că ne „întărim” sau că ne „detașăm”) sau să ne provocăm senzații mai puternice ca să nu mai simțim emoția. Acest fapt nu permite procesarea acestor trei trăiri și deci, rămânem blocați, fără să știm că facem asta, cu aceste trăiri în interiorul nostru. Rămânem într-un cerc vicios de acțiuni care deși urmăresc să ne facă bine, ceea ce se întâmplă este că rămânem într-o stare continuă de tensiune psihică, nefericire, neputință, în ciuda resurselor (posibilităților) noastre bune.

Doamnă profesor Diana Vasile, vă mulțumim pentru acest interviu și sperăm că eforturile noastre comune să fie revelatoare pentru tot mai mulți părinți din comunitatea ARNIS şi specialişti în neonatologie.

Mai multe informații despre Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei găsiți pe site-ul https://www.istt.ro/

Mai multe informații despre Psih. dr. Diana Vasile găsiți aici https://www.istt.ro/k_member/diana-vasile/

Trailer documentar In Utero https://vimeo.com/128029155 https://www.inuterofilm.com/

Sursa foto: https://www.istt.ro/

Interviu realizat de Ruxandra Nan (sociolog, asistent management proiecte ARNIS)