Portret de donator

Povestea unui pui de om îndelung spitalizat la naștere

O mamă care a ales să devină la rândul ei înger păzitor al părinților greu încercați de viață

Sunt Carmen, mama lui Andrei (26 de ani) și a Cristinei (15 ani).

În urmă cu 15 ani s-a născut fiica mea, Cristina. A fost o sarcină fără probleme medicale, urmărită periodic, fără probleme la ecografii, dusă până la termen și finalizată printr-o naștere naturală. Totul a decurs normal până în momentul nașterii – 26 mai 2009, ora 23:20.

Cristina s-a născut cu un limfangiom în zona gâtului, în partea dreaptă. Limfangiomul era de mărimea unui pumn de adult, deci mare comparativ cu căpușorul ei. Doctorii au fost surprinși. Doctoriță care m-a urmărit pe perioada sarcinii și care m-a asistat la naștere nu se aștepta. (Mi-a spus ulterior că nu a mai avut un astfel de caz).

Mi s-a părut ciudat că imediat după ce am născut ambele doctorițe prezente (doctorul ginecolog și cel neonatolog) s-au concentrat doar pe fetiță. Am aflat ulterior că văzând umflătură (că și o carne crescută în exterior) de la gâtul fetiței și-au făcut grji să nu-i fie obturate căile respiratorii. La scurt timp fetiță a început să plângă și atunci am știut că va fi bine. Nu știam încă de limfangiom.

Au luat fetiță și au dus-o la terapie intensivă. Mai târziu a venit doctoriță și mi-a spus. Mi-a spus că e nevoie de intervenție chirurgicală pentru îndepărtarea limfangiomului. Fetiță era bine din celelalte puncte de vedere. Spitalul unde am născut nu dispunea de chirurgie pentru copii. Era doar o secție de maternitate în cadrul unui spital. 

A două zi dimineață, fetiță a fost transportată la spitalul de copii Grigore Alexandrescu din București. Eu am mai rămas o zi în spitalul unde am născut. Fiind lăuză, doctoriță a vrut să se asigure că sunt bine – dpdv medical.

După o zi de stat în spital, în următoarea zi, dimineață, mi-am făcut externarea și m-am dus la spitalul Grigore Alexandrescu, unde era fetiță. Ajunsă acolo am constatat că nu am cu cine să vorbesc. Fetița era la terapie intensivă și ora de vizită era doar la 15.00, parcă 30 minute…

Am stat de dimineață de la ora 10.00 până la ora 15.00 pe un scaun într-o zonă de recepție pacienți… îmi aduc aminte că mi se umflaseră foarte rău picioarele. Lăuză fiind ar fi trebuit să stau în pat, să mă recuperez. Dar atunci nu mă mai gândeam la mine… La 15.00 am intrat să o văd pe cea mică. Era la incubator și dormea.

Asistentele de acolo mi-au zis să merg acasă și să vin din 3 în 3 ore să o alăptez…!?!  DAR nici măcar nu au întrebat de unde sunt! Poate nu eram din București… chiar și așa… până acasă făceam minim o oră… era inuman ce mi se spunea să fac…!!!

Am plâns foarte mult… am dat telefoane la cunoștințe… la persoane care mă gândeam că pot avea “relații” printre doctori… să găsesc o soluție… Am aflat că în curtea spitalului era un gen de mini-hotel pentru mămicile ai căror copii erau internați, dar aveau acces doar părinții din alt oraș decât București. Cu foarte mare greutate, și da… până la urmă cu “relații” am reușit să obțin o cameră în acel mini-hotel. M-am instalat acolo și mergeam din 3 în 3 ore să o alăptez pe cea mică. Mama și soțul îmi aduceau mâncare și ce mai aveam nevoie de acasă… după vreo 2-3 zile mama mi-a zis să merg până acasă, să îmi fac un duș (nu mai știu dacă la acel mini-hotel aveam posibilitatea să fac duș) să îmi mai aleg eu ce îmi trebuie de îmbrăcat… chiar nu mai știu de ce am mers atunci acasă… Tot ce îmi aduc aminte a fost un sentiment foarte greu de exprimat în cuvinte… acela că m-am dus acasă fără fetiță mea. Când am ieșit pe ușa apartamentului că să mă întorc la mini-hotelul de la spital (în aceeași zi sau următoarea… nu mai îmi amintesc…) mi-am spus că eu nu mă mai întorc acasă fără fetiță mea. Ceea ce am și făcut.

În primele zile mergeam din 3 în 3 ore să o alaptez, dar mereu o găseam dormind. Nici nu încerca să sugă de la sân. Vorbeam atunci cu o fosta colegă – cea care m-a ajutat să obțin locul la mini-hotel, și m-a învățat în primul rând să le rog pe asistente să nu-i mai dea să mănânce imediat ce plânge, că eu merg la 3 ore să o alapatez. Și dacă ea e sătulă și nu începe să sugă voi rămâne și eu fără lapte. Și m-a mai învățat că atunci când mă duc să o alaptez, chiar dacă ea doarme eu să vorbesc încontinuu cu voce tare cu ea, să o țin mereu în brațe, să-i spun cât de mult o iubesc, că e puternică și că vom depăși împreună această încercare. Și că vom merge împreună acasă. Sincer, mi se părea ciudat la început… parcă vorbeam singură… nu reușisem să creem o legătură… ea mereu dormea… Încet, încet, începuse să sugă câte puțin … Noaptea nu mă duceam să alaptez – așa erau dispozițiile de la asistente. Eu aș fi stat acolo non-stop.

Urmă să aibă loc intervenția chirurgicală. Era nevoie să i se facă o tomografie că să vădă dacă acel limfangiom este foarte aproape de căile respiratorii. A fost transportată cu ambulanță la un alt spital. Acolo fetiță nu a stat liniștită (nemișcată) și nu au putut să obțină o imagine clară. Doctoriță anestezist – o doamnă doctor ceva mai în vârstă și destul de dificil de comunicat cu ea – mi-a spus foarte răspicat pe culoarul spitalului că ea nu intră în operație fără un tomograf clar. Iar doctoriță chirurg mi-a spus că ea nu operează cu alt medic anestezist…!!!  Știu că atunci am plâns zile la rând… soțul mi-a spus că nu mă mai lasă să dau ochii cu doctoriță anestezist că mereu mă făcea să plâng.

Și pentru soțul meu (care din păcate astăzi nu mai e printre noi, a decedat când Cristina avea 8 ani) a fost o perioadă extrem de grea. În acea perioadă i-a albit părul și arată de parcă ar fi îmbătrânit cu 10 ani. Pe lângă vestea-șoc de la nașterea fetiei, consumul psihic… el făcea zilnic 1-2 drumuri la spital. Pe fetiță o putea vedea doar pe geam când mergeam eu să alpatez. I-o arătăm prin geam.

Într-un final, după 3 săptămâni de la naștere, a avut loc și intervenția chirurgicală. Nu a durat foarte mult și doctoriță a fost mulțumită că limfangiomul fusese bine delimitat și a putut să-l îndepărteze fără complicații.

După operație, când am avut voie să o văd m-am dus la terapie intensivă. Era acum conectată la aparate, cu multe fire… I-am luat mânuța și am pus degetul meu în mânuța ei și am început să-i vorbesc. În acel moment mi-a strâns degetul cu mânuța ei și a deschis ochii și m-a privit… ATUNCI am înțeles că ea a știut mereu că sunt alături de ea, că nu vorbeam singură. I-am fost și îi sunt profund recunoscătoare colegei mele, Loredana, care mi-a spus să vorbesc mereu cu ea, în cele 3 săptămâni, chiar dacă am impresia că nu mă aude. După câteva zile eram deja acasă și mergeam doar o dată pe zi la pansat, apoi pentru scos fire, drena…

Azi Cristina are acum 15 ani.

Este foarte frumoasă. Este mai înaltă că mine J. Este sănătoasă, este o fire sensibilă, empatică. Cu siguranță acea experiență și-a pus amprenta și asupra ei. Am avut și mai avem provocări, mai ales acum la adolescență. Nu e ușor. Lucrăm la creșterea stimei de sine. Dar e puternică și a depășit cu bine provocările.

Azi suntem fericite că am aflat că a intrat la Liceu la Tonița. Ceea ce Cristina și-a dorit foarte mult. A fost un drum foarte greu, dar AM REUȘIT împreună! Cristina, eu, fratele ei Andrei și tatăl ei, Adrian (de sus, din cer).

Din câte am vorbit în terapie și am mai citit, înțeleg că perioada în care fiica mea a fost separată de mine încă de la momentul nașterii – pentru ea a fost și va rămâne o traumă. Ea a perceput-o că pe un abandon. Copiii care au parte de astfel de traume sunt predispuși că în adolescență, sau adulți fiind, să se confrunte cu episoade depresive, cu știmă de sine scăzută, cu anxietate. Au nevoie de multă putere și suport că să depășească aceste perioade. Și uneori, noi, părinții, nu stim cum să facem asta. Îi iubim necondiționat dar e important să le spunem mereu asta și să-i facem să și simtă asta.

Nu știu cum este în prezent în spitale. Cum se gestionează astfel de cazuri. Mi-aș fi dorit să pot să stau în camera cu fetiță mea. Mi-aș fi dorit să mă învețe cineva – din cadrul spitalului – cum să fiu aproape de ea fizic și psihic. Să am un ajutor specilizat că să pot eu să duc psihic acea încercare. Pentru că știu, acum, că îi transmiteam și fetiței starea mea. Mi se spunea și atunci … dar nu am putut face altfel.

Mi-aș fi dorit să pot comunica mai uman cu cadrele medicale din spital. Să nu fi fost nevoie să stau pe un scaun o zi întreagă, a două zi după ce am născut… în speranța că va veni cineva să îmi spună și mie ce trebuie să fac…

Prima dată când am aflat de ARNIS a fost în stația de metrou, când un reprezentant m-a oprit să mă întrebe dacă știu de această asociație. Gândul mi-a fugit la experiență mea din spital și am admirat faptul că cineva s-a gândit să facă ceva în această direcție. TOATĂ STIMĂ!!!

Mult succes în realizarea tuturor proiectelor ARNIS!

 

Carmen este una dintre cei aproximativ 1200 de donatori recurenți, inimoși, care au înțeles că o asociație de pacienți are un rol important în sistemul de sănătate. Îi mulțumim lui Carmen care a ales să împărtășească curajos povestea familiei ei!

Majoritatea donatorilor ARNIS sunt cu inima alături de ceilalți părinți greu încercați de probleme la naștere ale copiilor. Programul NICU, cel prin care ne implicăm în maternități, este în mare parte susținut de eforturile lunare ale celor 1200 de donatori prin Debit Direct sau Donație recurentă pe arnis.ong. Vedeți detalii despre Progranum NICU aici.

Citiți aici povestea unei alte mame curajoase, Melinda, despre experiența copilului ei cu gastrostoma.

 

Vă mulțumim în numele tuturor copiilor și părinților care petrec mult timp în spital după naștere!

Contact

România

tel: 0745639898