Aveam 29 de ani și mă simțeam împlinită. Printre grețuri oribile, insomnii și dureri de spate, mă bucurăm că măcar unul dintre puiuții pe care i-am purtat în pântece îmi va simți mângâierea.  Am avut o sarcină gemelară, dar cu unul din feți oprit din evoluție la 12 săptămâni. Aveam controalele la zi și nimic nu părea să fie în neregulă – cu excepția unui presentiment ciudat ce mă ținea noapte de noapte veghiând. Am avut contracții toată sarcina, de mică intensitate, așa că în noaptea în care ele s-au îndesit, nu am alergat la camera de gardă. Nu concepeam să nasc la 27 de săptămâni, îmi făcusem atâtea planuri și speranțe… Credeam că experiențele urâte s-au terminat și urmau să vină numai lucruri bune. Însă…

Am ajuns la spital la insistențele soțului, și nu am apucat nici măcar să ne luăm rămas bun unul de la altul. Eram sigură că după câteva analize ne vom întoarce acasă. Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare când medicul de gardă a sunat să întrebe dacă sunt locuri la ATI Prematuri, după ce i-am spus simptomele. Credeam că exagerează, nici măcar nu-mi făcuse ecografie. Dar, după ce a făcut-o, era clar: bebe vine și nu cântărește nici un kg. Niciodată nu am simțit mai multă nevoie de o îmbrățișare și niciodată nu am tremurat mai tare că atunci când am fost pusă pe masa de operație. Asistentele încă veneau cu formulare de semnat și cu testul de covid, iar eu nu-mi puteam articula semnătura din cauza spasmelor, așa că doar mâzgăleam ceva ce trebuia să fie numele meu.

Am auzit un scâncet slab și am întrebat-o pe moașă: ”E bine?”, iar ea mi-a răspuns doar atât: ”E mic…”!

Abia când am ajuns la ATI am putut să dau frâu liber lacrimilor… iar de atunci, timp de 2 luni cât am stat în spital au tot curs. Am ajuns în salon cu 2 mămici care născuseră la termen și aveau copilașii lângă ele. Asistentele intrau și mă întrebau: ”Al dumneavoastră?”. Mă ustura întrebarea asta mai rău decât operația, iar ecoul plânsetelor de copii se unea cu ecoul durerii din sufletul meu până când a devenit insuportabil. Trauma nașterii premature, lipsa somnului, absența unei fețe cunoscute și prietenoase, instalarea lactației și diagnosticele sumbre ale bebelușului m-au aruncat în brațele unei depresii oribile.

 “Următoarele 48h sunt critice, dacă nu va caută nimeni înseamnă că e de bine”. Nu auzisem nicăieri și nu știam că se pot naște copii atât de mici și că pot trăi. Așa că am sperat, căutând pe internet informații, că greutatea mică la naștere era singură problema. Însă ea a venit cu o serie de complicații: sângerări intracraniene care puteau lasă sechele neurologice, camerele inimii nu erau închise, plămânii nu erau dezvoltați, retinopatie (dezlipirea retinei). De câte ori se deschidea ușa și întră câte o asistență în salon încremeneam de teamă.

În primele 5 nopți după naștere nu am reușit să dorm nici măcar cu Diazepam injectabil: pur și simplu nu puteam opri șirul gândurilor negre ce-mi străbăteau non-stop mintea. “De ce-urile?”, “Ce-ar fi fost dacă?”, și gândul că nu am fost în stare să duc o sarcină până la capăt m-au pus la pămânat și m-au aruncat într-o prăpastie din care mi-era teamă că nu voi mai ieși. Mi s-a recomandat terapie însă eu am ales să vorbesc zi și noapte cu Cel care nu doar că putea să mă asculte, dar care avea și putere să schimbe realitatea crudă în care mă aflăm. Timp de 2 luni m-am certat și m-am luat la trânta cu Dumnezeu și am implorat pentru o minune desăvârșită.

Eram tot timpul în lacrimi când stăteam în fața incubatorului. Mi se părea imposibil ca puiul acela de om plin de fire și conectat la atâtea aparate să răzbată și să ajungă om. Peste durerea mea s-a adăugat și reproșul medicului care mă certa că nu am venit mai devreme și care mă întreba într-una: ”Ce s-a întâmplat?”, de parcă întrebarea asta nu-mi răsună în continuu în minte și nu-mi rodea îndeajuns sufletul. Târziu, după nenumărate analize, am aflat că placentă se calcifiase. Deci nu era nimic ce aș fi putut face. Măcar vinovăția îmi coborâse de pe umeri.

Din cauza pandemiei nu aveam voie să ieșim din spital: singură gură de aer o puteam lua pe scările de incendiu ale clădirii. Așa că, după 2 săptămâni am decis că voi pleca acasă: simțeam că nu pot face nimic pentru bebelușul meu. Mi s-a reproșat că plecarea mea e un abandon, însă tot ce voiam era să fug cât mai departe de scâncetele de copii și de bip-urile aparatelor. Nu înțelegeam de ce puteam pleca cu ușurință, de ce nu simțeam mai mult decât milă pentru copilul meu. Mai târziu, o mămică din spital mi-a spus ceva ce nu voi uită: “pe lângă trauma nașterii premature este lipsa atingerii copilului care te face să te simți străină, noi mergem la fiecare 3 h în față incubatoarelor că să ne îndrăgostim de copilașii noștri”.

Eram totuși hotărâtă să plec și să mă întorc să-l iau când va fi “gata”. Însă cu o seară înainte o asistenta ne-a întrebat în șoaptă: ”Ați mai ținut bebelușii în brațe până acum”? Eram uluită! Cum să-i ținem când sunt atât de mici și conectați la atâtea aparate? Ne-a povestit de metoda “Skin-to-skin”, despre cât de benefic este pentru dezvoltarea bebelușilor contactul cu pielea mamei. Și preț de câteva minute, printre cabluri și senzori, i-am zărit urmele gropițelor. Nu înțelegam cum de ceva atât de vindecător și terapeutic, atât pentru copil cât și mama, trebuia făcut pe ascuns. Atunci am decis că nu voi pleca din spital până nu-l voi părăși cu puiul meu în brațe. Acum realizez ce greșeală aș fi făcut dacă plecam: m-aș fi trezit acasă cu un copilaș minuscul de 2 kg care se învinețea și se desatura în timpul meselor. Am învățat cum să-l întorc, să-l bat pe spate când nu mai respiră, să-i număr înghițiturile, să fiu atentă la fiecare semn.

Deși am plecat din spital că dintr-o închisoare, o închisoare impusă de restricțiile Pandemiei, a fost însă “detenția” care mi-a salvat copilul și m-a învățat cum să am grijă el.

Am format o mică comunitate de mămici cu copii îndelung spitalizați și am învățat să ne spunem unele altora temerile și să ne oferim îmbrățișări atunci când ne simțeam singure. Am împlinit 30 de ani în spital și mi-am “sărbătorit“ ziua cu ele, ciocnind cu ceaiul de lactație și câte un macaroons. N-aș fi rezistat acele 2 luni oribile în spital fără sprijinul lor.

Aș dori să-mi exprim recunoștință față de medicii care ne-au permis să privim cu speranță spre viitor și ne-au pregătit pentru multele controale ce au urmat după externare.  Am pierdut laptele după ce am ajuns acasă, iar câteva luni bune a luptat să-l obișnuim cu formula de laptele praf. Această bătălie a fost cu atât mai grea cu cât a dezvoltat un reflux gastroesofagian sever, ajungând să-l hrănim cu seringă, sau cu un biberon cu tetină de prematuri, care curgea foarte încet. După ce reușeam cu greu să-i dăm 60-90 ml de lapte, de multe ori varsă tot în jeturi, și eram nevoiți să o luăm de la capăt. Eram disperată și credeam că, deși am reușit să trecem cu bine peste naștere și spitalizare, îl voi pierde acum, neputând să-l facem să se hrănească.  Încetul cu încetul a reușit să accepte laptele, deși mânca cu mult sub cantitatea care ar fi trebuit și cu pauze după fiecare 30 de ml.

În primele zile de după naștere, când eram complet debusolată și șocată de ce mi se întâmplase, mi-a bătut la ușa salonului o altă mămică de prematur care născuse cu o săptămână înaintea mea o fetiță de 550gr. Am rămas uluită de puterea acestei fete de numai 23 de ani, de tăria cu care credea că totul o să fie bine și de cât de dornică era să mă ajute să mă integrez și să mă încurajeze. Fetita ei, “Degețica” cum o numeau asistemtele, a luptat și a recuperat mai repede decât orice alt copilaș pe care l-am întâlnit în spital.
Atât eu, cât și mămicile cu care am fost internată în acea perioadă am putut pleca cu puiuții noștri în brate. Reușisem să trecem peste cea mai mare provocare a vieții de până atunci și eram pline de speranță: erau întregi, sănătoși, iar noi eram hotărâte să păstrăm legăturile și după externare și să le facem mai târziu cunoștință frațiorilor și surioarelor de suferință.

Îmi doresc foarte mult că acest mesaj să ajungă la mămicile care se află în spital și se simt fără speranța și traumatizate de o naștere prematură. Timotei este perfect sănătos, în ciuda diagnosticelor crunte pe care le-a avut la naștere. Am ales să-i pun aceste nume pentru că în greacă ”Timotheos” înseamnă ”în onoarea lui Dumnezeu”.

Există speranță atâta timp cât nu încetați să luptați alături de puii voștri. Îmi păreau clișee afirmațiile celor din jur: “Trebuie să fii tare pentru că bebe simte dacă reununți, îți simte stările!”. Însă în nopțile în care eram tulburată peste măsură asistentele îmi spuneau că și bebelușul a fost agitat și a plâns mult. Este în regulă să simți că vrei să renunți, nu ești nici egoistă, nici insensibilă, nu ești singură care trece prin această experiență durereroasa care se poate transformă în depresie, însă ești datoare puiului de om să te ridici și să mergi mai departe, să lupți așa cum și el a luptat să supraviețuiască.

Articol scris de Alexandra, mămica lui Timotei